«Săptămâna Europei»: ziua 2 — chestiunea creștinismului și mitul propagandei LGBT în școli
În ultimii ani, tot mai multe voci evocă presupusul declin al Occidentului și al valorilor sale tradiționale, acuzând Uniunea Europeană că ar impune agende ideologice care ar submina identitatea culturală și religioasă a statelor membre. De la educație și religie până la drepturile comunității LGBT, asemenea teme sunt adesea instrumentalizate în dezbaterea publică. Însă o privire atentă asupra cadrului juridic și politic al UE arată că multe dintre aceste afirmații nu au un fundament real. Textul de mai jos propune o clarificare, plecând de la contextul istoric al ideii de „declin al Occidentului” și explicând limitele intervenției europene în domenii precum învățământul, familia și libertățile individuale.
Știrile despre declinul Occidentului au fost exagerate
Dar învățământul țărilor membre în UE nu ține de Bruxelles și de instituțiile europene. De altfel, au devenit banale și chiar iritante și obositoare lamentațiile permanente că Occidentul și-a pierdut valorile și cum instituțiile europene ar fi un bastion al stângii.
Auzim asta tot timpul: Europa e în declin, Occidentul apune, civilizația „iudeo-creștină” e pe ducă. Dar lamentația asta durează de un secol. Da, în urmă cu o sută de ani, deja Oswald Spengler publica Declinul Occidentului (Untergang des Abendlandes).
Primul volum al acestei cărți, care a creat o formulă eternă, o expresie de lamentație bună de folosit la nesfârșit („Declinul Occidentului”), a apărut în 1918, iar al doilea în 1922. Altfel zis, Spengler și-a scris manifestul în timpul Primului Război Mondial și la începutul republicii de la Weimar.
Reflecția lui pesimistă se hrănea din înfrângere, din sfârșitul imperiilor, examinând revoluțiile socialiste, ezitanta democrație parlamentară, totul scris și descris pe fundalul contestării violente a Tratatului de la Versailles.
Mergând pe linia lui Nietzsche și a lui Martin Heidegger, opera lui Spengler avea să cunoască un mare succes, el devenind un om influent, consilier al unor mari magnați ai industriei germane și gânditor major al „revoluției conservatoare”, această mișcare teoretică total antidemocratică, dar care se vrea revoluționară, căci este radical anti-burgheză și anti-liberală.
Creștinismul nu este menționat în tratate… dar nici drepturile LGBT
Și, într-adevăr, creștinismul nu este menționat în Tratatul de la Lisabona, cel care servește drept substitut de „Constituție” europeană. Țări importante precum Franța sau Belgia, care sunt țări oficial laice, s-au opus. Sigur, și acum mulți insistă pe binomul „Atena-Ierusalim”, pe „iudeo-creștinism”, dar în realitate creștinismul este doar o religie printre altele; iar cei care au scris actul fondator al Uniunii Europene s-au gândit că ceea ce a dat Europa lumii nu a fost darul unei religii în plus (creștinismul), ci Iluminismul (Aufklärung), altfel zis epoca lui Voltaire, a ateismului ce îi este natural omului neîndoctrinat, epoca Enciclopediștilor și a Revoluției împotriva absolutismului teocratic. Numai Europa a transmis asta.
În plus, însă, nimic nu împiedică țările membre să introducă ore de religie la școală — învățământul ține de ceea ce se numește „subsidiaritate”, termen luat din terminologia iezuiților —, iar UE nu se amestecă absolut deloc în sistemele de învățământ ale țărilor membre și în niciun caz nu caută să impună vreo presupusă doctrină LGBT în școli.
La urma urmei, să nu uităm că, departe de a fi periculoase stângiste, șefele principalelor instituții UE sunt creștine practicante: Ursula von der Leyen, președinta Comisiei UE, și Roberta Metsola, președinta Parlamentului European: ambele sunt conservatoare din PPE (creștin-democrații), iar pe de altă parte, ambele sunt sexualmente hetero — Ursula von der Leyen are 7 copii!... Metsola are doar 4, însă e mai tânără.
„Subsidiaritatea” și de ce învățământul național este în afara competențelor UE
Am vorbit mai înainte despre principiul fundamental, întărit de tratatele europene, al „subsidiarității” – termen împrumutat, de altfel, din teologia catolică – și se poate spune că acest principiu, în virtutea căruia țările UE își păstrează niște felii de libertate în care Bruxelles-ul nu are de ce să vină să-și bage nasul, a fost susținut de la început de state mari și birocratice, cum sunt Germania și Franța, din rațiuni inverse față de cele la care ne-am aștepta.
În foarte multe domenii, legislația Germaniei, de pildă, este mult mai strictă decât cea impusă de UE. Așa încât Bruxelles nu ar fi putut să legifereze în asemenea domenii în care totul este lăsat la latitudinea guvernelor naționale, ba chiar, în cazul Germaniei, la latitudinea entităților federale, a landurilor. Învățământul este unul dintre aceste domenii.
UE nu impune niciunei țări căsătoriile gay
Prima țară care a legalizat căsătoriile gay a fost Olanda, în 2001, urmată de Belgia în 2003. Cele trei țări ale Beneluxului, Belgia, Olanda și Luxemburg, sunt, de altfel, primele și cele mai progresiste în multe domenii, începând cu legalizarea (ba chiar banalizarea) eutanasiei și până la bine-cunoscuta și toleranta legislație olandeză a drogurilor și prostituției.
Adevărul comic și care arată cât de naturală este o căsătorie între persoane de același sex este că, acolo unde ea e legală, rata divorțurilor între homosexuali se apropie de cea a cuplurilor hetero, ceva peste 20% din căsătorii.
La fel de comic e faptul că adversarii căsătoriilor de același sex cred că vederea cuplurilor gay te poate transforma în gay. Ca și cum înclinațiile sexuale se modifică prin exemplu vizual.
Cu totul, 25 de țări (printre care și SUA, prin anumite state din federație) au legalizat căsătoriile de același sex, ceea ce înseamnă mai mult de un miliard de oameni. Unele dintre acestea sunt surprinzătoare: Africa de Sud, Argentina, Brazilia și Columbia, de pildă.
La fel de surprinzător e faptul că, uneori, conservatorismul se ascunde acolo unde n-am fi bănuit. Astfel, Franța a legalizat abia în 2013, la un deceniu după regatul vecin al Belgiei, și asta după ce a trecut prin uriașe manifestații ale conservatorilor catolici care se opuneau legalizării.
În Franța, dezbaterea în jurul legalizării căsătoriilor între homosexuali atinsese proporții grotești. S-a cerut chiar un referendum național, lucru care a fost respins, în cele din urmă, de parlament.
Poate părea straniu că, în privința familiilor de gay, Franța republicană și laică s-a arătat mai conservatoare decât regatele vecine ale Belgiei și Olandei. Mai mult, în Belgia, legea autorizează orice cuplu de homosexuali, chiar străini, să se căsătorească local, cu condiția ca unul dintre ei să fi locuit cel puțin trei luni pe teritoriul belgian, ei formând astfel o familie.
E ceea ce a făcut cetățeanul român Adrian Coman, care anul ăsta a câștigat un caz la Curtea de Justiție a Uniunii Europene împotriva statului român, care nu îi recunoaște căsătoria.
Unele țări au avut sau au prim-miniștri homosexuali pe față: Belgia, prin Elio Di Rupo, sau fostul premier al Luxemburgului, Xavier Bettel, care s-a și căsătorit cu partenerul său, într-o ceremonie publică.
Am putea spune că până și Serbia se dovedește mai progresistă decât România. Președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, a numit-o o vreme în fruntea guvernului pe Ana Brnabić, în vârstă de 49 de ani, care nu-și ascunde orientarea sexuală.
„Sunt interesat doar de rezultatele ei în munca grea care vine înainte”, a spus Vučić. Guvernul sârb s-a angajat să promoveze drepturile homosexualilor în încercarea de a adera la Uniunea Europeană. Mai mult de 80% din cele șapte milioane de locuitori ai Serbiei sunt creștini ortodocși. Manifestările homosexuale din ultimii ani au avut loc sub protecția poliției, din cauza amenințărilor extremiste. Prima Gay Pride la Belgrad a avut loc deja în 2001.
Cazul Adrian Coman
În ianuarie 2018 a făcut vâlvă cazul unui cuplu gay româno-american, Adrian Coman, cetățean român, și Robert Clabourn Hamilton, cetățean american, care s-au plâns la Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg, deoarece nu au putut obține documentele necesare pentru ca cei doi să poată locui împreună și lucra în România ca soți.
Avocatul general al Curții de Justiție, Melchior Wathelet, le-a dat dreptate, în numele libertății de circulație, și a recomandat judecătorilor să condamne România. Lucrul a fost interpretat în România ca și cum Curtea de Justiție ar fi cerut Bucureștiului să recunoască legalitatea căsătoriilor gay. Realitatea e cu totul alta.
Definirea familiei în Uniunea Europeană ține exclusiv de legislațiile naționale, acesta fiind un altul din domeniile în care Uniunea Europeană nu poate interveni în niciun fel. „Subsidiaritatea”, despre care am vorbit. Este vorba de unul din acele domenii, precum sănătatea sau învățământul, domenii în care UE nu are nimic de spus și care țin exclusiv de competența statelor membre. Nu UE, așadar, poate impune României să legalizeze căsătoriile de același sex.
Plângerea respectivului cuplu gay căsătorit în Belgia s-a bazat pe directiva UE privind exercitarea liberei circulații, care permite soțului unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat această libertate să se alăture soțului său în statul membru în care acesta din urmă locuiește.
Autoritățile române au refuzat însă atunci să îi acorde lui Hamilton dreptul de ședere, printre altele pentru motivul că el nu putea fi calificat în România drept „soț” al unui cetățean al UE, întrucât România nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex.
Coman și Hamilton au introdus atunci o acțiune în fața instanțelor române pentru a contesta decizia administrației. Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul acestui litigiu, Curtea Constituțională (România) a cerut atunci avizul Curții de Justiție a UE de la Luxemburg.
În concluziile prezentate pe 11 ianuarie 2018, avocatul general Melchior Wathelet preciza mai întâi că problema juridică aflată în centrul litigiului nu este cea a legalizării căsătoriei între persoane de același sex, ci cea a liberei circulații a cetățenilor Uniunii.
Or, deși statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu căsătoria între persoanele de același sex în ordinea lor juridică internă, ele trebuie să respecte obligațiile care le revin în temeiul libertății de circulație a cetățenilor Uniunii.
Curtea de Justiție a UE nu a cerut, așadar, României să legalizeze căsătoriile de același sex, ci consideră că, deși statele membre sunt libere să autorizeze sau nu căsătoria între persoanele de același sex, ele nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii prin refuzul de a acorda soțului său de același sex un drept de ședere permanentă pe teritoriul lor.
Avocatul general nu s-a pronunțat, așadar, pe fondul afacerii, ci pe faptul că nu a fost respectat dreptul la libera circulație. Asta pentru că noțiunea „soț” cuprinde, din perspectiva libertății de ședere a cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor lor, și soții de același sex.
Ideea finală fiind că directiva europeană pe care se bazează acest proces nu cuprinde nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili calitatea de „soț”, astfel încât această noțiune trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă.
În această privință, avocatul general a subliniat că noțiunea „soț” în sensul directivei este legată de un raport întemeiat pe căsătorie, fiind însă, totodată, neutră din punctul de vedere al sexului persoanelor în cauză și nedepinzând de locul în care a fost contractată această căsătorie.
În iunie 2018, Curtea a confirmat avizul procurorului. Era vorba, însă, în continuare, de libertatea de circulație, nu de recunoașterea căsătoriei. Ideea e că acea căsătorie fiind recunoscută în Belgia, americanul are drept de ședere și în România.
România poate continua să nu recunoască căsătoria, dar e obligată să-i dea drept de ședere soțului american.
În final, ne putem întreba unde o fi ieșit prostia cum că legalizarea căsătoriilor gay ar duce la scăderea natalității… Este o idee care are la fel de multă logică precum a spune că celibatul călugărilor poate modifica negativ curba demografică.
