O samă de cuvinte: „O lună de zile” Alfabetul nostru mereu de tranziție
Faptul că toată lumea este de acord că e nevoie de reguli gramaticale și ortografice nu trebuie să ne împiedice să că multe dintre acestea sunt pure convenții artificiale sau rezultatul unor accidente.
Unele sunt istorice și au întâmpinat rezistență înainte de a deveni reguli. Astfel, în momentul trecerii lente de la alfabetul slavon la cel latin, biserica ortodoxă română, de tendință pravoslavnică, s-a opus sistematic și cu îndârjire reformei. Atunci când Ion Heliade Rădulescu și-a publicat «Gramatica românească», mitropolitul Grigore, care era și președinte al Eforiei școlilor, blestema astfel:
- „Cine sunteți voi să cutezați a strica limba românească și a vă atinge de legea și de credința pravoslavnică? Ce sunt eresurile acestea? Unde mai e Alfa și Omega, nelegiuiților, dacă voi ați lepădat pe omega? S-a dus și legea și credința de când s-au dus acele vremi când niște oameni ca d-alde voi era arși de vii. Surghiun am să vă fac pe toți câți ați ieșit din cuibul dracului.”
(citat în: Ștefan Cazimir, Alφabetуl de tranziție, Cartea Românească 1986, pp. 93-94 ).
„Alfa și Omega” din imprecațiile mitropolitului, prima și ultima literă ale alfabetelor grec, dar și vechi slav (Α și Ω, mici: α și ω), se referă, desigur, la fraza din Apocalipsă: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.”
Bunul mitropolit nu se gândea, cum se vede, că ceilalți creștini europeni, care foloseau alfabetul latin dintotdeauna, își trăiseră credința fără pilda cu Alfa și Omega, încă de la traducerea Bibliei în latină de către Sfântul Ieronim în sec. al IV-lea.
Amintesc această anecdotă pentru a spune că multe din regulile ortografice cu care ne-am obișnuit și care par naturale sunt în realitate simple convenții. Româna s-a scris astfel multe secole în alfabet chirilic în mai multe etape istorice: -- folosind convențiile slavonei de biserică, altfel zis bulgara veche.
De multe ori, nici măcar cenzorii limbii și stăpânii cheilor academice nu par a ști să explice anumite reguli. Astfel, scriem "deloc" legat, într-un cuvânt, ca și cvasi-sinonimul "defel", în schimb "pe loc", adică imediat, tot un adverb, ca și "deloc", îl scriem separat, despărțit. De ce?
Tor așa, până la al Doilea Război Mondial s-a scris cel mai adesea "dela" pentru "de la". Astfel: Iancu dela Hunedoara.
Ca să luăm, de exemplu, -î, iată încă o remarcă: ar trebuie să fie strict interzisă, la transcrierea din chirilice, folosirea lui â (î din a). Această literă aberantă, inutilă, inventată de noi doar pentru a face cuvintele de origine latină să se apropie grafic de forma lor din acea limbă (pâine, câine, România) nu are ce căuta într-o transcriere fonetică, în care fiecare literă trebuie să corespundă unui sunet și invers. Nu vom transcrie așadar (o monstruozitate grafică!) Kârgâzstan, ci Kîrgîzstan (sau, și mai bine, rămânem la tradiționalul Kirghizia). Ar trebui să intre în reflex evitarea totală a lui  în transcrierile din rusă. E cu totul absurd să scriem Elțân sau Soljenițân. Este voie doar: Elțîn (pentru că așa s-a impus, în loc de Ielțîn) și Soljenițîn. Niciodată â în nume rusești, ci doar î.
De aceea, o relativizare a situației limbii noastre ar fi un exercițiu de sănătate culturală. Nu, româna nu se scrie pur fonetic și nici nu este cu totul logic-algebrică în reprezentarea sa grafică. Este o limbă cu alfabet adaptat și convenții artificiale, calchiate parțial pe italiană.
Apoi, la rândul ei, scrierea românească a avut emuli. Astfel, când limba turcă a trecut cu forța, sub influența samavolnică a lui Ataturk, a trecut la alfabetul latin, lingviștii turci au preluat din română litera cu vărguliță dedesubt Ș / ș pentru a reda sunetul pe care germanii sau italienii îl redau prin trei litere: -sch- sau -sci-.
După ce li se spune, de mai bine de un secol, că limba lor se scrie fonetic, românii nu-și mai dau seama că scriu folosind niște convenții extrem de artificiale. De pildă: își… În își avem doar două sunete: vocala î și un ș moale, palatal (care nu este identic cu fonemul ș dur din șatră). La fel în îți, nu avem acolo trei sunete, ci doar două: vocala î și un ț moale, palatal, care e cel din ții. In ții, avem de asemenea doar două sunete: un ț moale, palatal (care nu este identic cu fonemul ț dur din țară) și un i lung: ț’ī.
De aici confuzia grafică în româna scrisă între forme verbale atât de diferite precum ieși (imperativul monosilabic = go out!) și ieși (bi-silabic, ie-șì = he went out). Singura altă limbă care folosește o convenție grafică similară cu a românei și la fel de imperfectă este irlandeza, limbă celtică.
Vorbitorii de irlandeză, călugării aceia copiști care ne-au păstrat manuscrisele latine în Evul Mediu, au decis să reproducă consoanele lor palatale tot alăturându-le grafic un i, ca în românã, numai că irlandeza îl pune în general înaintea consoanei moi, pe când româna îl pune după. Astfel, carne in irlandeză se spune, fonetic [fʲoːlʲ], scris feoil, care sună ca românescul fiori (pluralul de la fior). Diferența, în română, între fior și fiori e doar înmuierea lui R. Avem acolo două sunete diferite. La singular e un R dur. La plural e un R’ moale. In scris, diferența e redată printr-un I inexistent fonetic.
La fel, irlandeza scrie feoil pentru [fʲoːlʲ], carne, dar genitivul e scris feola, pronunțat [fʲoːl] cu L dur. A este scris acolo după L doar ca să indice că avem un alt fel de L; diferit de cel scris –il în feoil. Exact diferența dintre fiori și fior în românește, însă cu alte convenții grafice, cu -i-, plasat înaintea consoanei. Iată umpic de relativizare a unor convenții ortografice care ni se par prea firești.
