Corespondență Dan Alexe | Împăcări geopolitice și moștenirea grea a colonialismului: summitul UE-Africa
Marți, 25 noiembrie, este a doua zi a celui de-al șaptelea Summit UE-Africa, care are loc la Luanda, în Angola, în prezența mai multor lideri europeni și a șefilor Comisiei și Consiliului UE. Deși reuniunea a fost parțial deturnată luni de retragerea în culise a europenilor pentru a discuta neașteptatul plan de pace oferit de Donald Trump pentru Ucraina, fundalul summitului din Angola rămâne rivalitatea intensă dintre UE și China pentru influență și acces la materii prime în regiune, dar și tot mai insistenta prezență militară rusă în mai multe țări din Africa Centrală.
O altă temă este dată de moștenirea tuturor ambiguităților colonialismului european în Africa și de rănile rămase nevindecate. În acest context, este din nou evocată chestiunea despăgubirilor revendicate de multe state africane. Cu toată insistența europenilor pe temele economice și geopolitice și pe cooperarea actuală, văzută ca anunțând un viitor prosper, multe răni rămân deschise.
UE atrage atenția asupra faptului că Beijingul este deja bine înrădăcinat economic în mai multe țări africane, în vreme ce Rusia se implantează militar în câteva dictaturi ale Africii Centrale și sub-sahariene, dar adevărul este că țările europene continuă să se confrunte cu istoria exploatării coloniale.
Membrii actuali ai UE doresc însă să se prezinte ca parteneri, nu ca urmași ai exploatatorilor. Astfel, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat la acest summit din Angola că UE este pe cale să-și depășească obiectivul de a investi 150 de miliarde de euro în Africa prin intermediul inițiativei Global Gateway – o campanie de investiții la nivel mondial care își propune să rivalizeze cu inițiativa „Belt and Road” a Chinei.
Dar amintirea opresiunii coloniale rămâne greu de ignorat. Uniunea Africană, al cărei președinte, liderul angolez João Lourenço, găzduiește summitul UE-Africa, a făcut din reparațiile pentru sclavie și crimele coloniale tema sa de lucru pentru anul președinției angoleze a uniunii africane.
Este o ironie trecută neobservată, de altfel, faptul că proiectul european Global Gateway în Africa are o istorie colonială. Este vorba de proiectul coridorului feroviar Lobito – un efort finanțat de UE și SUA pentru modernizarea unei porțiuni de cale ferată care se întinde de la litoralul atlantic al Angolei și până în centrul Republicii Democrate Congo – dar care se suprapune pe traseul unei căi ferate proiectate odinioară în comun de guvernele coloniale ale Belgiei și Portugaliei.
UE mai are mult de lucru pentru a-i convinge pe africani că dorește într-adevăr să participe financiar la vindecarea rănilor trecutului și că vine acum cu proiecte comune din care toată lumea va avea de câștigat.
Dintre țările actualei UE care au deținut colonii în Africa, trei au lăsat moștenirea cea mai controversată: Franța, Germania și Belgia.
La “Françafrique” și Franța în Sahel
Franța și-a lăsat amprenta prin toate regiunile și cotloanele Africii, iar o formă de paternalism post-colonial a dăinuit până în acești ani, până în 2022, când Franța și-a pus capăt misiunilor militare anti-jihadiste din țările Africii sub-sahariene, în special Ciad și Mali, în regiunea numită Sahel.
Chiar și în 2021, Macron obținuse un sprijin tehnic din partea NATO în războiul pe care Franța îl ducea atunci în Sahel de mai bine de opt ani.
Sahel este întreaga zonă sub-sahariană care se întinde până în Sudan, mare cât o treime din Europa și care este de un deceniu câmpul unor permanente înfruntări între diferite grupări jihadiste și forțele guvernelor din regiune, sprijinite peste tot, până recent, de Franța.
NATO se angajase deja în 2021 să participe la o bază tehnică și logistică în Mali, care să adăpostească elicoptere, în special italiene, în scopul eventual al unor evacuări sanitare, și circa 500 de oameni din NATO Support and Procurement Agency (NSPA). A fost prima oară când Franța a obținut un sprijin NATO pentru o operațiune pe care o conducea în afara granițelor sale.
Totuși, permanentele misiuni și operațiuni militare franceze din Sahel, începute de Sarkozy, menținute de Hollande și continuate de Macron, n-au reușit să atragă entuziasmul celorlalți europeni.
Sahelul, zona deșertică extinsă pe teritoriul a cinci țări (Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad), e controlat în bună parte de rebeli islamiști care aparțin fie nebuloasei Statului Islamic, fie Al-Qaeda. În unele din aceste țări se poate chiar spune că trupele franceze au rămas prezente practic încă de la independența lor și până în 2022. Ba chiar una din țări, Ciadul, a rămas practic până în zilele noastre un stat clientelar al Franței.
Încă de la începutul mandatului său, în 2017, Macron a căutat să-și atragă partenerii din NATO și din UE într-o vastă misiune militară în Mali, piesă centrală a ceea ce se numește colocvial „la Françafrique”, regiunea care reconstituie limitele fostului imperiu colonial african al Franței, unde și astăzi se folosește franceza ca limbă oficială și unde Franța menține interese strategice.
Primul genocid german
Se scrie mult de la o vreme despre pocăință, în urma unor genocide ale secolului XX: unul care a deschis veacul trecut, cel comis de germani în posesiunile lor africane, și cel care a închis apoi secolul, genocidul din Rwanda, unde Franța și Belgia au jucat un rol tulbure.
În scurta perioadă în care a posedat colonii africane, Germania imperială a aplicat o politică rasială extremă, în special în „Deutsch-Südwestafrika”, sau pe scurt „Deutsch-Südwest”, altfel zis Namibia de azi. Puțin cunoscut și abordat cu prudență până recent în istoriografia domestică a Germaniei, episodul tentativei de exterminare a populațiilor Herero și Nama, între anii 1904-1907, e considerat de unii istorici ca fiind primul genocid al epocii moderne, înaintea celui comis de Turcia împotriva armenilor.
Primul genocid modern, așadar, înainte de cel comis de tânărul stat turc împotriva armenilor, a fost campania de exterminare dusă de germani în teritoriile care astăzi formează țara africană numită Namibia. Acolo, între 1904 și 1907, militarii germani au ucis sistematic zeci de mii de membri ai populațiilor Herero și Nama care nu voiau să se supună dominației germane sau să-și părăsească pământurile ancestrale.
Recent, Germania a recunoscut explicit genocidul (Völkermord) și a anunțat și că va plăti 1,1 miliarde de euro sub forma unui fond de dezvoltare. Descendenții populației Herero din Namibia nu sunt însă deloc mulțumiți de această „pomană” și „umilință” și au făcut cunoscut că nu doresc să se întâlnească cu actualul președinte german, Frank-Walter Steinmeier.
În trecut, în fosta sa calitate de ministru de externe, Steinmeier a fost cel care a purtat, ani de zile, negocierile cu guvernul de la Windhoek, înainte ca Germania să recunoască genocidul printr-un „tratat de reconciliere”. Dar mulți Herero nu sunt mulțumiți de proiectele de dezvoltare asociate tentativei de reconciliere. În viitorul apropiat, este plănuit ca Steinmeier să meargă să ceară oficial iertare în fața parlamentului namibian pentru „suferințele nemăsurate” cauzate de germani în ceea ce este astăzi Namibia.
Va urma restituirea resturilor umane, printre altele: multe cranii și alte oseminte aduse de militarii germani pentru a fi studiate în era teoriilor rasiale și care acum sunt împrăștiate prin depozitele și colecțiile multor muzee.
S-a scris însă deja că acolo, în Namibia, s-au născut lagărele de concentrare (și de exterminare) ale germanilor care aveau să ducă direct la Auschwitz.
În acea tentativă de exterminare a populațiilor din colonii care se răzvrătiseră au murit între 60 și 70.000 de băștinași, deși estimarea este poate prea prudentă. În 2004, Germania și-a asumat oficial vinovăția, dar a refuzat să califice asta drept un genocid. Argumentul este că în 1904 noțiunea de genocid nu exista.
Tintin în Congo și crimele colonialismului belgian
Belgia a început foarte tardiv un proces de reparare a memoriei, de mea culpa în chestiunea colonialismului. Bruxelles, „capitala Europei”, este astfel un oraș încă plin și presărat de monumente coloniale, inclusiv statui ale regelui Leopold II, figura „regelui-călău”, care în secolul XIX a împins personal la colonizarea uriașului teritoriu african, statui deseori desfigurate și „vandalizate” de protestatari (ca în fotografia cu care începe articolul).
Printre simbolurile coloniale imputate Belgiei se numără chiar și celebrul personaj de benzi desenate Tintin. Albumul clasic cu aventurile acestuia, „Tintin în Congo” (Tintin au Congo), rămâne un best-seller în Belgia, iar asociații congoleze încearcă în mod periodic să obțină interzicerea sa (ultima încercare eșuată de a-l interzice printr-un ordin judecătoresc a avut loc în 2010, cf. foto).
Rămâne însă faptul că actuala Republică Democratică Congo, uriaș și divers teritoriu african, a fost vreme de aproape un secol o colonie condusă de la Bruxelles printr-o serie de abuzuri care au stârnit chiar atunci, în secolul XIX și începutul secolului XX, proteste internaționale.
