Corespondență Dan Alexe | De la „Porțile Orientului” în pragul UE: Cum s-a schimbat rapid percepția Moldovei în restul Europei
Aș începe cu o amintire personală: am fost martorul auditiv al intrării fracasante a Moldovei în concertul european, într-un decor cu totul neașteptat, în bazarul din Kabul, unde mă aflam în vara anului 2004.
La Bruxelles, se auzise doar vag de Moldova ca despre o fostă republică sovietică, dar mai puțin merituoasă decât cele trei țări baltice, care tocmai în acel an au intrat în UE, și cu atât mai puțin se știa despre Moldova la Kabul, unde, în acei ani ai libertății regăsite a Afganistanului, vânzătorul de kebab din fața ferestrelor apartamentului în care stăteam, punea în buclă aceleași casete, inundând sonor bazarul cu puținele hituri ale lui Kylie Minogue pe care le avea înregistrate, până într-o zi când a schimbat caseta și а pus o noutate planetară: - și am auzit deodată românește!…
M-am dus la el să-l întreb ce muzică era aceea, nu a știut să-mi spună, doar că-i plăcea melodia, după cum dădeau din șolduri mai toți plimbăreții și cumpărătorii din bazar, iar pe casetă nu scria nimic, căci era piratată, însă aveam să descopăr curând că era vorba de «Dragostea din tei», șlagărul de succes planetar al grupului O-Zone.
Numele Moldova avea încă o rezonanță exotică pe atunci: „la Moldavie” pentru francezi, sau „Moldavia” pentru anglofoni. Am avut chiar o confruntare cu un jurnalist german care se prezenta ca expert în afaceri est-europene și care pur și simplu nu accepta faptul că în Moldova se vorbește limba română. A încheiat discuția cu mine pufnind disprețuitor: — „Înseamnă că avem surse diferite”. Moldova avea încă o rezonanță exotică și misterioasă, greu de situat pentru mulți dacă e situată mai spre Kazahstan sau spre Armenia.
De la „Tintin en Syldavie” la țară candidată de frunte la UE
Nu e exagerat a spune că evoluția a fost uluitoare în spațiul a doar cinci ani, după ce, vreme de trei decenii, Republica Moldova a fost aproape cu totul ignorată, privită de la Bruxelles chiar cu superioritate sau ca o curiozitate rezultată din confetti lăsate în urmă de URSS, începând de la independență până în decembrie 2020, când Maia Sandu a devenit președintă. Începând din acel moment, politica externă a Republicii Moldova, dar și atitudinea unei majorități a populației, au devenit în mod marcat și tot mai accelerat pro-europene. Tendința a fost, desigur, accentuată și accelerată și de faptul că atât de mulți moldoveni trăiesc și lucrează în România și în restul Uniunii Europene.
Lucrurile deveniseră oarecum mai simple deja după 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană, odată ce sute de mii de moldoveni au început să ceară și să obțină și pașaport românesc. Adevărata accelerare și momentul în care atenția responsabililor politici din UE s-a îndreptat definitiv și în mod foarte serios asupra R. Moldova a fost după invadarea Ucrainei în februarie 2022, ceea ce a dus la depunerea candidaturilor de aderare la UE ale Kievului și Chișinăului.
Mai recent, un mare moment de cumpănă a fost și cel de anul trecut, septembrie 2025, în momentul alegerilor parlamentare, când deodată a reizbucnit la Bruxelles și în alte capitale spaima că Republica Moldova - „veriga slabă” a estului Europei - ar fi putut să recadă sub influența Rusiei, dacă parlamentul ar fi rezultat cu o majoritate pro-rusă sau cel puțin eurosceptică. Ușurarea a fost uriașă după victoria pro-europenilor în alegerile parlamentare, iar entuziasmul european al unei părți majoritare a populației Republicii Moldova pare de altfel mult mai mare decât cel din România vecină.
Deja până atunci, faptul că Moldova avea o parte din teritoriu încă ocupat militar de Rusia - regiunea transnistreană - nu părea un obstacol major, cu atât mai mult, cu cât există precedente încurajatoare: chiar și Ciprul, țară membră cu drepturi depline în Uniunea Europeană, are jumătate din teritoriu ocupat de Turcia și asta nu a împiedicat guvernul de la Nicosia să dețină deja de două ori, președinția rotativă a Consiliului European.
În deceniile în care era în bună parte ignorată, Republica Moldova a făcut parte o vreme din acea inițiativă, Parteneriatul Estic, inițiativă lansată inițial de Polonia și Suedia, dar nu și de România, prin care șase țări foste comuniste și foste membre în Uniunea Sovietică, cu excepția celor trei baltici care intraseră deja în 2004 în Uniune (Ucraina, Bielorusia, Republica Moldova și cele trei țări din Caucazul de Sud: Georgia, Armenia și Azerbaianul), au beneficiat începând din 2009 de programe sporite, de încurajări financiare, cote sporite la export, așa cum mai beneficiază doar anumite țări asociate sub o formă sau alta cu Uniunea Europeană, cum ar fi, de exemplu, Marocul sau Israelul.
Războiul din Ucraina, începând din 2022, a schimbat însă totul. Vechea structura a celor șase țări din Parteneriatul Estic a dispărut definitiv, odată, și în primul rând, cu excluderea Bielorusiei, apoi cu căpătarea statutului de țară candidată la UE de către Ucraina și Republica Moldova, care au și început tehnic negocierile anul acesta, în vreme ce Georgia și-a văzut candidatura înghețată, pe moment, din pricina derivelor autoritare ale guvernului său pro-rus, iar celelalte două țări din grupul celor șase, și-anume Azerbaidjanul și Armenia, pe lângă faptul că sunt ostile una alteia, au situații total diferite.
Azerbadjianul este autonom economic, bazându-se pe mana hidrocarburilor de care beneficiază dinastia autoritară aflată la putere, deja de la căderea URSS-ului, mai întâi prin bătrânul Haidar Aliev și, actualmente, prin fiul său Ilham Aliev; în vreme ce Armenia se apropie timid de Uniunea Europeană, rupându-se de Comunitatea Statelor Independente, de ficțiunea rusească a unei noi URSS și de Uniunea Vamală cu Rusia, însă rămânând încă blocată și neieșită de sub traumatismul pierderii Karabahului, prin ofensiva militară atât de rapidă și violentă a Azerbaidjanului, care a ocupat regiunea muntoasă autonomă populată de armeni Karabah fără ca Rusia să fi intervenit în vreun fel, în ciuda angajamentelor sale solemne și parafate oficial.
Marea surpriză a progreselor rapide ale R. Moldova
Ceea ce a surprins, în ultimii 4-5 ani, în ce privește Republica Moldova, ducând la o modificare radicală a percepției în Occident, a fost, dincolo de entuziasmul real al unei majorități a populației, explicat, printre altele, cum am spus, și de influența marcată a emigrației temporare sau permanente a unei bune părți a tineretului și a oamenilor calificați, care cunosc de ani buni o altă realitate decât cea prezentată de propaganda canalelor rusești (care sunt oricum interzise în Republica Moldova, ca și în întreagă UE, deși rămâne influența rețelelor sociale; ceea ce a surprins așadar foarte plăcut și a accelerat percepția pozitivă crescândă a Republicii Moldova a fost viteza reformelor și felul temeinic și, de multe ori, practic, ireversibil în care a fost și este aplicată legislația europeană, așa-numitul "acquis comunitar" (acquis communautaire) în jargonul bruxellez. Este vorba de zeci de mii de pagini de legi și regulamente, formulate într-un limbaj tehnic, deseori impenetrabil pentru profani.
Aici, desigur, a jucat un rol important și faptul că limba oficială a Republicii Moldova este limba română și că masa acelor documente era deja disponibilă, ele fiind traduse și ameliorate înainte și după momentul intrării României în Uniunea Europeană în 2007. Apoi, Republica Moldova nu vine cu o limbă proprie care să necesite cheltuieli și bătăi de cap administrative suplimentare prin angajarea de traducători, interpreți și juriști care să se ocupe de adaptarea legislației europene în limba respectivă. Aici totul e făcut deja.
Pe scurt, cele câteva guverne pro-europene și evoluția atitudinii populației care s-au manifestat în ultimii cinci ani, din 2020 încoace, au răsturnat și modificat cu totul în bine rezultatul a trei decenii de inerție. Moldova este una dintre mările surprize încurajatoare printre țările candidate și de aceea mulți responsabili UE ar dori să o vadă în plutonul din vârf, alături ce celelalte surprize plăcute, țările candidate cele mai avansate în negocieri, care sunt Muntenegru și Albania.
Ceea ce părea un vis îndepărtat abia în urmă cu câțiva ani a devenit acum o realitate potențial cât se poate de realizabilă.
